Povești din Turnul de Veghe al Munților

Roxana Faur

Și cu asta m-am ales

de la el, de la tatăl meu, o simplă scrisoare în care îmi spune să-i preiau locul de la turnul de veghe pentru că întunericul e tot mai aproape.

El e plecat în expediție, cine știe dacă se va mai întoarce? Nu a mai dat niciun semn de câteva luni, iar eu sunt prinsă locului cu doi camarazi de arme de-ai lui, Luca, bătrânul, care nu se poate ridica de beat ce e și Iovu, fost căpitan vlah, care-mi povestește întruna de menirea noastră, cea a veghetorilor din munți.

De fapt, e vorba de o veche  comoară, legată de o și mai veche legendă: "Pe plaiul Porceștilor, zac banii Buzeștilor". Noi trebuie să o păzim. Comunitatea credea că noi suntem o frățietate secretă împotriva stăpânitorilor, dar acum lucrurile se schimbă.

Vor să afle unde e tezaurul cu orice preț. Cum spunea tata, întunericul e aproape și devine tot mai puternic.

Se pare că umbra a pus stăpânire chiar și pe cei mai  blânzi și nevinovați. Negura timpului a așezat pe inimile lor o văl rece de ceață, iar acum sunt mai răzvrătiți ca niciodată. Cei săraci nu mai muncesc, nici măcar nu cerșesc la ușa bisericii, îi nimicesc pe cei ce le sunt aproape,  iar cei avuți, se luptă pentru supremație.

Gloata nebună se îndreaptă spre noi. Sunt pierdută. Căpitanul vlah dorește să îi înfrunte, în timp ce eu sunt mai speriată ca niciodată. Mă simt încolțită. Bătrânul Luca, euforic doarme buștean, iar eu, nu mai știam pe unde să mă strecor.

Au ajuns. Vor să dărâme ușa și să ne asalteze. Pentru a evita acest lucru, în ciuda voinței mele, Iovu îmi arătă o ieșire secretă pe unde să plec pentru a mă salva. Privesc din spatele turnului. Neînarmat, Iovu a iese din Turn afară și ține piept gloatei dezlănțuite.

Conform jurământului, a refuzat, să dezvăluie unde e comoara, iar pentru asta a plătit cu vârf și îndesat. L-au biciuit, i-au ars pielea cu fierul încins, dar niciun  chin nu l-a făcut să vorbească. Când puterile l-au părăsit, a dat un indiciu fals: comoara e sub turn. Alerg, sunt pierdută prin munți.

Turnul va exploda în curând, cu bătrânul Luca, cu tot și cu ce a mai rămas bravul căpitan vlah. Cât timp oamenii sapă ca turbați în subteranul turnului, trebuie să mă îndepărtez, dar încotro? Știu, voi merge la Doamna Peșterii, doar ea mă poate ajuta!

Timp de câteva ore am rătăcit prin munți, nu mai știam bine drumul, dacă lacrimile mele ar fi fost din nestemate, probabil acum aș fi avut propria mea comoară. Dar trebuie să mă țin bine pentru ce va urma. Necuratul nu poate câștiga acest joc, Providența va avea grijă de mine. Dar trebuie să mă grăbesc, pentru că atunci când vor vedea că sub turn nu e nimic, mă vor căuta... Iată, am ajuns! Doamna Peșterii este clar-văzătoare. Chiar dacă de mai bine de o sută de ani și-a pierdut vederea, pictează pe pereții peșterii ce se va întâmpla în viitor.

Sunt pictate și viitoruri alternative, în care răul câștigă. Pe primul perete este pictat viitorul în care întunericul preia puterea. Oamenii s-au transformat în mașinării de luptă, iar cei ce s-au stins din viață au fost trimiși într-o zonă intermediară, pentru a putea fi trimiși în Rai sau în Iad.

Pe al doilea perete este ilustrată comoara, cu Aleasa păzind-o. Aleasa este cea menită să scape poporul de un veac de întuneric. Pentru asta, trebuie sa meargă la Iele, să fure pantoful uneia din ele pentru a le avea sub puterea sa. Acestea o vor ajuta sa treacă de gorgonele ce păzesc antidotul pentru o eră a luminii.

-        Ielele nu sunt așa de greu de găsit, îmi spune. Dar, să iei urma locurilor arse. 

Am pornit la drum. Acum trebuie să aștept sa vină noaptea și prind din zbor  cântecul ielelor. După un lung timp de așteptare, le-am văzut dansând pe o luncă în apropierea unei ape curgătoare. Trebuia doar să aștept momentul prielnic. Îmi este foarte foame și foarte sete, dar rabd. Când a sosit momentul am prins piciorul unei iele și i-am smuls pantoful, apoi am dansat în mijlocul lor. Au încercat să mă pocească cu cântecul lor, dar nu au reușit. Pantoful de dans era mai puternic ca niciodată, era încins în dansul magic. Așa le-am avut sub puterea mea.

Urma, acum să mă conducă la leacul cel bun, înainte de răsăritul soarelui, adică înaintea transformării lor în invizibil. M-au dus în zbor până într-o pădure sumbră, fără luminișuri și fără viețuitoare.

Am ajuns la leac, dar și la gorgonele care-l păzeau. Dacă le-aș privi în ochi, m-ar transforma în stană de piatră. Leacul avea și sânge de gorgonă, și putea fi tămăduitor sau otrăvitor, după sufletul celui care-l folosea.

Ielele s-au ținut de promisiune.

Frumusețea glasurilor lor au învins puterea gorgonelor. Mi-au dat leacul, iar el le-am înapoiat pantoful vrăjit, apoi ne-am despărțit. 

Am strâns leacul la piept, și o clipă un fior negru mi-a străbătut ființa la gândul că licoarea ar putea otrăvi pe vecie sufletelor celor din sat. Umbra prindea putere, așa că m-am grăbit să ajung la satul dintre munți.

Am ajuns. În jur totul era schimbat, iar oamenii schimonosiți de ură. Am turnat un picur în apă, unul pe pământ, iar al treilea l-am suflat în văzduh.  Am închis ochii, așteptând ca lumea să redevină ce a fost odată, departe de urletul sumbru al umbrei, dar nu am să știu asta niciodată, pentru că, de nicăieri, o săgeată mi-a pătruns inima și am murit. Din înalt, am auzit râsul nebun al ielelor și muzica lor care mă chema să intru în marea horă.

Pictura din peșteră s-a adeverit, Aleasa va păzi comoara pentru eternitate. Dar, când să intru în hora magică de Dincolo, am auzit glasul lui tata care mă chema la el, înapoi în lumea salvată, pentru a-mi continua misiunea pe pământ, în cea mai nobilă funcție, aceea de paznic al turnului dintre lumi și dintre munți.

Ioana Morar, de 13 ani

Poveste

A fost odată ca niciodată, în Țara Oltului, o localitate retrasă, pe malul acestui râu. Era localitatea Turnu Roșu. Asupra comunei, paznici, erau cei din turnul de veghe.

Acest turn de veghe era amplasat într-un punct important al localității. Era aproape de munți, aproape de sat și aproape de râul Olt. Paznicii care munceau în acel turn erau în număr mare și păzeau satul zi și noapte.

Cu mulți ani în urmă un nor negru a acoperit toată localitatea. Oamenii nu mai ieșeau din case, nimic nu mai avea farmec. În acea perioadă Turnu Roșu a fost atacat. Tot felul de ființe ciudate care nu erau nici oameni, nici animale au invadat comuna.

Nimeni nu știa de unde vin și ce sunt. Au existat mari pierderi. Copacii au fost rupți, clădirile devastate. După un an  norul a dispărut și Soarele a răsărit din nou încălzind fețele palide și speriate ale oamenilor. Toți localnicii au hotărât că trebuie ca satul lor sa fie păzit. Atunci au construit turnul de veghe.

Construcția a fost terminată. Totul a ieșit așa cum toată lumea își dorea. Toți au crezut că vor fi fericiți până la adânci bătrâneți, dar nu era să fie așa.

Într-o zi obișnuită, toți muncitorii din turnul de veghe își făceau treburile lor, când deodată unuia dintre muncitori i s-a arătat un omuleț. Acesta a apărut în fața lui și a spus:

-        Vino după mine, dar în liniște. Vreau să îți spun ceva foarte important.

        Muncitorul a urmat omulețul fără să scoată o vorbă. Au ajuns într-o cameră unde nu mai era nimeni.

-        Numele meu este Elia și sunt o ființă specială a pământului.

Cezar era un paznic de rang inferior nu foarte învățat.

-        Cum adică o ființă specială?

-        Sunt mai degrabă un spirit elemental al aerului, dar nu asta contează. Am venit să îți propun ceva, așa că te rog să fii atent și să nu mă întrerupi.

-        Așa voi face,  a spus a Cezar tot mai încurcat de cele ce vedea și auzea.

-        Am să îți spun propunerea mea, dar promiți că nu vei spune nimănui. Promiți?

-        Promit, a răspuns paznicul.

-        Bine, atunci. Ascultă, în noaptea aceasta tu vei fi paznic, nu-i așa?

-        Da!

-        Foarte bine! Îți voi da zece bani de aur dacă mă vei ajuta.

Auzind oferta lui Elia, paznicul a fost imediat de acord.

-        În noapte aceasta eu și prietenii mei, dorim să intrăm în satul vostru, dar nu vom face nimic rău. Am vrea doar să ne uităm la stilul caselor, aranjamentele și străzile pentru a ne face și noi un sat ca cel al vostru, doar că mai mic.

-        Nu este nici o problemă. Ce trebuie să fac?

-        Tu ești singurul paznic din turnul de veghe dintre munți în noaptea aceasta?

-        Da , spuse Cezar.

-        Atunci trebuie doar să nu ne oprești când vom intra în sat. Vom veni după ce se lasă seara, grăi Elia.

-        Dar de ce când se lasă seara, întrebă băiatul?

-        Pentru ca oamenii să nu ne vadă. Nu uita ce ai promis. Tot ce ți-am spus, rămâne doar între noi. Bine?  

Dar, Cezar, nici nu apucase să-mi mai dea pentru ultima dată acordul, că Elia dispăruse la fel de ciudat, cum apăruse.

Și, când se lăsă seara de peste Munții Făgăraș, un grup foarte numeros de elfi negri invadară satul. Au intrat în grădinile și livezile oamenilor și au luat toate fructele și legumele. Totul era un dezastru.

Dimineața, când oamenii s-au trezit, totul era de nerecunoscut. Toată lumea a dat vina pe Cezar, spunând că nu a păzit bine locul. Acesta s-a simțit vinovat pentru cele întâmplate și a încercat să le plătească oamenilor, din banii primiți de la elfi, erau departe de a acoperi pagubele produse.

Ziua aceea, Cezar, nu o va uita niciodată. A învățat că nu este bine să faci orice doar pentru bani. A realizat cât de prețioasă este satul dintre munți, locul bun și frumos în care s-a născut.

Din momentul acela și până acum nu a mai existat nicio problemă în Turnu Roșu.

Emilia Onica, de 13 ani

Poveste

Într-o zonă binecuvântată de Dumnezeu, situată la poalele munților Făgăraș, scăldată la apele râului Olt, chiar în locul de vărsare al principalului afluent al Oltului, Cibinul, se află o veche localitate cu adânci rădăcini istorice care pe timpuri se numea Porcești, actualmente Turnu-Roșu.

Datorită vremurilor turburi această așezare făcea parte din Imperiul Austro-Ungar și prin soarta destinului localitatea Turnu-Roșu era situată la granița dintre Imperiul Austro-Ungar și Țara Românească.

Datorită acestei poziționări, în acele vremuri, s-au construit în această zonă socotită graniță de Imperiu, două turnuri de veghe din care se păzeau granițele celor două state. În aceste turnuri de veghe se desfășura o activitate permanentă de supraveghere a stăpânirii migrației dintr-o

parte și alta prin care se controla transportul de bunuri materiale.

În același timp, împiedica legăturile etnice, folclorice, de rudenie ale locuitorilor situați de cele două părți a granițelor.

Datorită situației existente și a taxelor vamale prea mari localnicii foloseau munții ca un aliat pentru a-și putea vizita neamurile și rudele situate în cealaltă parte. Din cauza acestor încercări de a trece granița prin munți multe din aceste tentative erau eșuate din cauza poziționării strategice a acestor turnuri de veghere. Ca urmare mulți dintre ei au plătit chiar și cu viața aceste dorințe de reîntregire și de supraviețuire.

După îndelungate lupte pe plan militar, politic și cultural visul de secole al românilor s-a îndeplinit prin unirea Ardealului cu Patria Mamă, ca urmare acestui fapt împlinit activitatea în aceste turnuri de veghere a încetat.

Între timp natura a acționat direct asupra zidurilor acestor construcții care au condus la degradarea în întregime a unui turn, dar celălalt a rămas în memoria oamenilor fiind cunoscut până în ziua de astăzi ca turn de veghe al munților, deoarece nu mai veghează asupra oamenilor, el veghează acum doar poveștile acelui timp.

Paula Lăzăriciu

A fost odată ca niciodată,

o prinţesă foarte frumoasă, care stătea în vârful munţilor pentru a fi păzită de băieţii care o vroiau de soţie și de oamenii răi care vroiau să o răpească.

Tatăl ei era un rege foarte rău, nu o lăsa să iasă deloc din castel, nici măcar în grădină, chiar dacă în Turnul de veghe era o armată care o păzea. De la poalele unor crengi de liliac, lângă un râu învolburat şi strălucitor, până la malul mării, se întindea împărăţia unui prinţ, puţin mai mare decât un gândac.

Pe cât de micuţ era acest prinţ, pe atât de frumos şi de elegant ţi se înfăţişa. Avea pelerina croită din aripi de libelulă, pantalonii şi cămaşa dintr-o mătase nemaiîntâlnită şi cizmele din piele de cleşte de coropişniţă. Părul i se lăsa ondulat şi blond până pe umeri, ochii de safir, iar glasul său se lua la întrecere cu păsările măiastre.

Prinţesa era foarte îndrăgostită de acest prinţ, aşa că a încercat din răsputeri să-şi convingă tatăl să o lase să facă un pas în afara castelului, pentru a-l întâlni pe prinț, dar răspunsul era invariabil ”niciodată!”

Până într-o zi, când prinţesa a trimis o scrisoare oamenilor din Turnul de veghe , spunându-le că tatăl ei, este foarte bolnav şi îi aşteaptă de îndată la castel pentru a primi noi ordine.

Când toţi cei din Turnul de veghe au ajuns la castel, prinţesa a fugit să se întâlnească cu prinţul. Regele nu știa, credea că prințesa lui ascultătoare doarme, așa că timpul era de partea îndrăgostiților, care de mult își plănuiseră întâlnirea.

Prinţul a venit pe un cal alb, foarte frumos, s-a dat jos, i-a sărutat ușor mâna prinţesei şi a invitat-o la el, la castel. Atingerea delicată a transformat-o într-o făptură de statura prințului, care a urcat-o şi pe ea pe cal şi au pornit împreună. Pe chipul prinţesei se vedea fericirea, era îndrăgostită de el şi nu-i mai păsa de nimeni şi nimic.

Ajunşi la castel, au luat masa împreună, după care au pornit într-o mică plimbare prin grădină.

    - Eşti atât de gingaşă, ca o floare de liliac, mi-aş dori atât de mult să fii prinţesa mea.

Prințesa, copleșită de emoție, nu găsea nici un cuvânt potrivit. Se lăsa purtată de vorbele pline de dragoste ale prințului:

    - Eşti atât de frumoasă și atât de specială…   

- Cât mă bucur să aud asta, pentru că nimeni nu poate fi atât de îndrăgostit, cum sunt eu de tine. Din păcate, tatăl meu nu înțelege ceea ce simt, iar drept răspuns la cererile mele de a pleca, a construit un Turn de veghe, plin de paznici înfiorători. Sunt aici, printr-un truc, printr-o minciună, de care îmi este atât de rușine. Tata se va înfuria, când va afla, dar…

 - Prințesa mea, dacă vrei poţi rămâne aici, dacă asta te va face fericită, desigur.

- Tot ce mă aduce aproape de tine, mă face fericită.

În răstimp, regele observă lipsa prințesei și negru de furie și-a trimis soldații să răscolească tot satul.  Zile întregi au căutat-o, dar nimeni nu știa nimic, de fapt, nimeni din sat nu știa cum arată prințesa lor.

Regele era supărat, știa că fiica lui a plecat pentru că el i-a interzis tot ce gândea el că ar fin pus-o în pericol, iar acest fapt i-a adus doar tristețe și singurătate.

Ştia că este îndrăgostită de prinţul cât un bob, așa că pregătește o scrisoare în care o roagă să revină în lumea ei, la castelul care o așteaptă și o trimite cu un sol de încredere. Dar, nu a primit nici un răspuns din partea fetei, așa că hotărăşte, frământat de vinovăție, să meargă el însușiși după ea.

Ajuns, îşi zăreşte fiica în grădină .

     - Draga mea, de ce m-ai lăsat singur?

     - Nu te-am lăsat singur , amândoi eram singuri în același castel.

     - Am făcut tot ce am făcut pentru a te proteja de răul lumii, îi spune acesta cu lacrimi în ochi. Nu asta a fost intenţia mea.

Dar fata nu-l auzea. Rugile lui treceau dincolo de ea, sufletul ei era tot pentru prințul cât un bob.

Resemnat și cu lacrimi în ochi, regele făcu cale întoarsă, mai singur decât venise.  Şi prinţesa era tristă, dar știa că fericirea ei era în acest loc, lângă dragostea ei. Nu a trecut mult și cei doi s-au căsătorit, dar nu vâlvă, cum era obiceiul, ci discret, departe de ochii lumii.

În cele din urmă, fata împreună cu prinţul se hotărăsc să meargă la castel pentru ai face o vizită regelui şi să-i spună că s-au căsătorit.

Cei doi intră în castel, prinţesa îşi îmbrăţişează tatăl, iar apoi se aşează toţi la masă. Regele află de nunta acestora şi când şi-a văzut fiica fericită, s-a lăsat și el cuprins de fericire. În acelaşi timp acesta îşi dorea foarte mult un nepoţel care să-i moştenească tronul .

Timpul a trecut în favoarea lor, iar Dumnezeu le-a dăruit celor doi îndrăgostiţi un băieţel frumos, care avea părul blond ca al prințului şi ochii căprui ca ai prințesei.

Micuțul şi bunicul lui se înţelegeau de minune, iar acesta stătea mai tot timpul la palatul acestuia. Se distrau foarte tare împreună .

Când băieţelul a împlinit 10 ani, regele îi arătă Turnul de Veghe , pe i l-a și dăruit. Pentru băiat, nu era pe lume un cadou mai minunat. De atunci, Micuțul mergea în turn în fiecare zi să admire regatul, din înalt.

Din ziua aceea, nu s-a mai știut nimic despre regat și cei care îi aparțineau. Toate au dispărut, sau poate doar s-au micșorat într-atât, încât ochiul omului nu mai distinge castelul de odinioară. A rămas doar Turnul, marele veghetor, prin crenelurile căruia, câteodată se zărește silueta unui prinț îndrăgostit de Munții Făgărașului.

  

Gabriela Purece

A fost odată, ca niciodată,

că de nu ar fi, nu s-ar mai povesti, un împărat bun la suflet, a cărui cea mai de preț comoară era un turn de veghe, păzit Iulică, un tânăr și neînfricat slujitor. Acesta și-ar fi dat și viaţa pentru acel turn, dar într-o noapte, barbarii care locuiau după munţi şi-au făcut planul pentru a doborî turnul de veghe.

Iulică dormea, când deodată auzi câţiva pași pe scările turnului, dar nu a dat zgomotului importanţă, fiindcă somnul parcă era fermecat. Paşii se auzeau tot mai aproape, iar acesta s-a speriat. Barbarii erau lângă uşa din turn, de unde s-au apucat să-l strige pe nume:

-  Iulică, ieși afară, dacă ai curaj!

Parcă tras de urechi, paznicul adormit al turnului împărătesc s-a scuturat de somn și şi-a făcut curaj, și-a luat armele și a pornit spre grupul barbarilor, crezând că le poate face faţă.

A deschis ușa turnul şi s-a repezit cu sabia la toţi barbarii. Gărzile de la palat au auzit zgomotul făcut de barbari și au plecat înspre turn. Ajunși aici s-au alăturat luptei crâncene, dar în zadar, pentru barbarii era parcă nemuritori.

Toate gărzile au fost omorâte în luptă. Dintre toți ai lui, doar Iulică mai era în viață, la sfârșitul luptei. Iulius era foarte obosit după bătălia crâncena de care a avut parte, iar după un singur moment de neatenţie nu barbar îi înfige un pumnal în spate. Cu inima îndurerată acesta s-a gândit doar la vremurile frumoase in care l-a slujit pe împărat , iar după câteva momente inima bietului slujitor a încetat să mai bată.

A doua zi, când împăratul a aflat ce s-a întâmplat acesta a început să plângă de durere după slujitorii lui, iar povestea spune că atât de multă jale a fost în ținut, încât turnul de veghe s-a scufundat în lacrimile oamenilor, iar palatul a dispărut de pe fața pământului, cu împărat cu tot.