luni, 10 martie 2014

Povești din Ținutul Dochiilor Albastre

Ioan Lucian Popa 
Departe, sub  un  deal  numit
”Rupturi”, că-i  rupt  de  şele,
Acolo-i  satu-ndepărtat 
Şi casa  mamei  mele.
Cândva  în  serile  de  Mai
Ca  iarna-n  şezătoare
Doineau  ciobani  în  vârful lui
Sub  cerul  plin  de  stele.
 Acesta este un fragment din poezia  ”Destin de mamă” scrisă de poetul Ilie  Ivănuş, născut în satul Alămor. Această poezie a fost scrisă la Budapesta, în anul 1977.
Prin această poezie autorul îşi exprimă dorul de casă, de familie şi de satul natal; domnul Ilie Ivănuş fiind plecat  departe de casă şi de  ţara lui.
Cadrul  natural
Satul Alămor se află în partea de Nord-Vest a judeţului Sibiu şi în Nord-Vestul Sibiului, care este şi reşedinţă de  judeţ. Satul Alămor face parte din comuna Loamneş, alături de satele Loamneş, Mândra, Haşag, Armeni şi Sădinca. Alămorul se învecinează cu teritoriul localităţilor Armeni în partea de Nord, Topârcea în partea de Vest, Ocna Sibiului în partea de Sud şi Loamneş în partea de Est. Distanţa de la Alămor la Sibiu este de 33,4 km, iar distanţa de la Alămor la sediul  comunal este de 7 kilometrii. Alămorul se află la 435 metri deasupra nivelului mării .
Electrificarea  s-a  făcut  în  anul  1959. Alimentarea cu căldură se face cu gaz metan introdus abia în anul 1995.
Telecomunicaţia se face prin reţea telefonică.
Geomorfologia
Din punct de vedere al terenului, Alămorul are un teren frământat de  alunecări, prăbuşiri, râpe şi ravene.
Clima
Climatul  are  un  caracter  temperat-continental, iernile  nefiind prea aspre, iar  verile prea călduroase cu precipitaţii  bogate. Temperatura  începe să crească tot mai mult vara şi  începe să scadă tot mai mult iarna. În vara anului 1985 se  înregistra o temperatură medie de 19,1˚C, iar în iarna  aceluiaşi  an  temperatura  medie  era  de  -1,9 ˚C . În  prezent  temperatura medie a verii depăşeşte 23˚C , iar  cea a iernii  ajunge  până  la  -6 ˚C.
Flora
Flora este foarte bogată, cuprinzând aproximativ 700 de  specii de plante cu flori şi peste 2000 de specii de plante fără  flori, respectiv muşchi, bacterii, alge, ciuperci şi licheni .
Fauna
Fauna satului este la fel de bogată şi diversificată ca şi  flora. Aici se găsesc mamifere precum lupul, vulpea, cârtiţa şi  căprioara; păsări precum cucul, ciocârlia, bufniţa, barza şi cioara; reptile precum şopârla şi şarpele; amfibii precum  broasca ; moluşte precum melcul şi viermi precum râma  şi  lipitoarea.
Biserica
Biserica creştină s-a despărţit în anul 1054 în biserica  răsăriteana (ortodoxă) şi biserica apuseană (catolică). În  anul  1517 mai multe confesiuni protestante au apărut în urma despărţirii de biserica catolică. Primele consemnări ale existenţei unei vieţi  religioase le găsim în anul 1330, când Alămorul  avea o parohie romano-catolică condusă de preotul Albert Plebanus. În perioada  principilor Ardealului  şi Alămorul a fost stăpânit de  aceştia dându-i  pe  bani în arendă unor străini, ce preiau conducerea satului făcându-i pe  români iobagi. Fiecare stăpân își promova propria religie.
În această perioadă ortodocșii aveau parohia şi preotul lor, primele consemnări ale acestei religii apărând doar în anul 1609. Interesul pentru catolicism e menţionat în textul diplomei date de împăratul Leopold I în data de 14 Aprilie 1699, care spunea: ”Aceia  dintre  preoţii de  rit  grecesc, ce  vor mărturisi la catolici şi vor declara că ei recunosc pe  Înaltul  Pontifice, se vor bucura de privilegiile preoţilor catolici”.
Astăzi în Alămor există două biserici: una ortodoxă şi una greco-catolică; două comunităţi care trăiesc în armonie.
Portul  popular
 Alămorul este un sat în care tradiţiile şi obiceiurile  sunt  păstrate foarte bine. Pe lângă tradiţii şi obiceiuri, portul  popular est  la fel de  bine păstrat  ca  şi  la  început.
Bărbaţii  erau  îmbrăcaţi  astfel: purtau  o  cămaşă  din  cânepă sau bumbac apoi odată cu trecerea timpului cămeşile au început să se facă din clini (barburi). Cămeşile aveau  mâneci largi, cusute cu modele din aţă  neagră, iar  pe  piept  şi pe spate aveau cusute  diferite  motive  tot  cu  aţă  neagră. Peste cămaşă se pune şerparul, care este un  brâu din piele  lat şi frumos ornamentat. Vara  se  poartă  un  pieptar  negru  din postav, iar  iarna  unul  din  piele  de  miel. Vara se  poartă  cioareci  de  bumbac, iar iarna  de  lână  pentru  a  ţine  cald.
În cap bărbaţii poartă o căciulă neagră din piele de  miel doar iarna, vara purtând o pălărie neagră cu  boruri  mici.
Pe vremuri în picioare se purtau opinci, dar  acum  se  poartă  bocanci. Încă şi în zilele noastre, unii bărbaţi mai în  vârstă  poartă portul popular în care au crescut atât în zi de  sărbătoare , cât  şi  în  zi  de  lucru.
Femeile purtau ie din pânză albă, cusută cu modele  din aţă neagră. Poalele, cătrinţele, pieptarul, cârpa cu  ciucuri, pantofii  şi  papucii  întregi  completează  costumul  femeiesc . Brăcia în culorile tricolorului românesc, încinge de 3 ori  mijlocul  femeilor.
Obiceiuri  de  Crăciun  şi  de Paşti
În ziua de Ajun al Crăciunului, copiii de şcoală (între 6 şi 13 ani) merg în grupuri sau singuri la  colindat  pentru  a  vesti  naşterea Domnului Isus Cristos, având o stea în mână  precum  steaua de la răsări. Copiii pornesc dimineaţa şi se întorc acasă  la amiază.
Ei colindă de la cele mai simple colinde ”Colinduţă pe butuc” la  cele mai grele:  O, ce veste!, Deschide uşa,  creştine!
Pe vremuri aceştia primeau ca răsplată pentru colindul lor nuci, mere, colaci şi rareori bani. În  zilele noastre  copii sunt răsplătiţi cu bani, prăjituri şi suc.
Seara, băieţii mai mari de 16-19 ani, îmbrăcaţi în portul popular de june, se adună în cete de 8-10 persoane şi  pornesc la colindat şi ei.
Tinerii colindă În  oraşu ', Iosif  şi  Maria, Coborât a  coborât, însă  aceştia  primesc drept  răsplată  cozonac, prăjituri, vin  şi  bani.
În  prima, a  doua şi a treia zi de Crăciun, băieţi  de  14-15 ani formează două grupuri de ”Crai”, a câte 5 persoane  fiecare  grup. Băieţii pregătesc o scurtă scenetă în care ne  este prezentat cum magii şi Irod încearcă să-L găsească pe  pruncul Iisus. Fiecare copil are rolul său. Un băiat este regele  Irod, altul este Melhior, altul este Gaşpar, altul  este  Valtezar  şi altul este Îngerul. 
Ei merg pe rând la cele două  biserici din sat şi colindă, interpretează  sceneta, apoi  după  slujbă  merg  pe la casele oamenilor.
În ceea ce priveşte bucatele pregătite pentru masa de  Crăciun, ele sunt făcute cu multă dragoste de mamele şi  bunicile noastre. Ele pregătesc cozonaci cu nucă şi rahat, pâine în cuptor, sarmale din carne de porc şi varză murată unde mai pun şi un ciolan afumat, sau un sânjerete, sau  o ţâră de slănină afumată, să fie cât mai bune; iar cele mai  pricepute fac  şi  prăjituri, ca la oraş.
Obiceiurile de Paşti sunt foarte simple, în comparaţie cu  cele de Crăciun. Oamenii îşi pregătesc casele, dar şi sufletul   pentru a primi Lumina lui Hristos; merg la  slujba de înviere, iau paşti, se salută cu ”Hristos a înviat! /Adevărat a înviat!”.
În prima zi de Paşti, fetele merg prin sat după ouă  roşii. Mai  demult, copiii se bucurau de oul roşu, dar astăzi,  pe lângă oul roşu se mai dau şi bani, şi  totuşi, de la an la an, sunt  tot  mai  puţini  copii care urmează acest obicei.
Masa de Paşti este bogată în bucate, de la drob de  miel, la ciorbă de miel, la friptură de miel, ouă roşii,  cozonac, şi prăjituri, de la cele de demult, la cele mai sofisticate şi delicioase, în funcţie de priceperea gospodinei.
Ceea ce face ca sărbătorile de Crăciun şi de Paşti să  fie aşa de frumoase, este acea atmosferă de bucurie datorată   sărbătorii, cât şi faptului că familia se reîntregeşte, iar părinţii  au datoria de a transmite aceste obiceiuri copiilor, şi  apoi,  din generaţie în generaţie.
Nu lăsaţi să se piardă ceea ce este frumos, obiceiurile, portul popular, cântecele, pentru că ele reprezintă zestrea  românilor!


Tatiana-Gabriela Barac
Alămor, colţul meu de rai
Satul Alămor, satul copilăriei mele, colţul meu de rai, locul binecuvântat de Dumnezeu cu oameni harnici şi frumoşi, care au ştiut să învârtească jocul, dar şi să lucreze pământul care a dat roadele necesare vieţii de zi cu zi.
Retrăiesc viaţa satului de altădată prin spusele părinţilor şi ale bunicilor, care-mi povestesc că satul dintre dealuri era frumos în toate anotimpurile.
Iarna îmbracă covorul alb de zăpadă, iar uliţele satului şi dealurile din împrejurimi răsunau de chiotele copiilor cu obrajii roşii şi bucălaţi, care trăgeau săniile prea grele pentru ei. Nămeţii erau "cât casa", iar copiii mai mici străbăteau cu greu prin potecile înguste drumul de acasă până la şcoală.
Primăvara „se arată” uşor, prin topirea zăpezilor, prin cântecul păsărilor, prin munca la câmp, prin jocurile specifice copiilor: de-a clenciu, de-a copca-n fugă.
De unde mingi deosebite? De unde televizoare şi calculatoare?! Dar, copii erau fericiţi şi mulţumiţi cu atât!
Şi după un an de muncă la şcoală venea vara cu mult aşteptata vacanţa mare.
Vacanţa presupunea timp liber, dar şi munca în gospodărie şi pe câmp alături de părinţi. De mici, copii erau duşi la lucru, iar la umbra căruţelor aceştia dormeau, dar de cele mai multe ori plângeau până când mamele aveau timp de ei. La amiază, „în crucea zilei” toată lumea se aşeza la umbră, mâncau, apoi dormeau „un ceas”; unii care nu aveau somn cântau cântece de dor şi jale: Alăturea cu drumu'/ Ara badea cu plugu'./ Ara şi mai sămăna/ Şi din gură blăstăma/ Măicuţă, al meu noroc,/ Mi l-ai ars cu lemne-n foc...
Copiii mai măricei rămaşi să vadă de gospodărie, colindau grădinile vecinilor după fructe şi spre seară se întorceau cu „sânul de cireşe plin”. La marginea satului, jirăzile de paie constituiau un punct de joacă atractiv: copiii se căţărau pe jirazi, apoi îşi dădeau drumul ca de pe o trambulină! Nu de puţine ori erau prinşi de oameni şi fugăriţi până acasă.
Seara, grupaţi pe uliţe, copiii se jucau de-a opi-sena, iar unii cântau şi ascultau poveştile celor veniţi de la şcoli mari de la oraş – Sibiu, Cluj, etc.
Toamna venea cu iureşul culesului – pe câmp, la vie, dar şi cu plecatul la şcoală: bucurie pentru unii, tristeţe pentru alţii.
După terminarea treburilor pe câmp începeau şezătorile şi pregătirile pentru obiceiurile de iarnă (colindul, pluguşorul, Boboteaza).
S-ar putea spune multe despre satul meu, dar am încercat să prezint pe scurt activitatea oamenilor de demult comparativ cu activitatea din prezent. Se încearcă menţinerea tradiţiilor şi obiceiurilor vechi care ne reprezintă, dar suntem deschişi spre nou, spre modern, cu condiţia ca acestea - modernul şi noul să aducă ceva bun, care să ne reprezinte şi care să menţină satul nostru la nivelul de „sat cu oameni harnici şi frumoşi, care ştiu să învârtească jocul, dar şi să lucreze pământul”.
Şi, ca altădată copiii urmau cu greu cursurile unor şcoli, astăzi şcoala este la îndemâna tuturor cu condiţia ca aceştia să vrea „să facă şcoală”.
De aici de lângă Rupturi – satul binecuvântat de Dumnezeu s-au ridicat şi au pornit spre lume profesori, medici, ziarişti, preoţi, ofiţeri, ingineri, dar şi cei rămaşi fac cinste satului.
A venit primăvara! Liniştea satului este tulburată de agitaţia pregătirilor pentru oaspeţii care îi aşteptăm.


Solomon Claudia
O legendă spusă de bătrânii satului
pare să confirme întrucâtva originea denumirii satului Alămor. Astfel, spun bătrânii, odată asupra satului s-ar fi abătut o mare „nenorocire” - fie ea boală, război, foamete, foc care „a şters totul de pe faţa pământului”.
Bărăganul şi După Curtea erau părţi locuite de saşi. În urma acestei nenorociri cei scăpaţi cu viaţă ar fi părăsit satul, prevenindu-i pe cei întâlniţi în cale să nu se îndrepte spre sat pentru că acolo „Alles Mor” - „Toate mor”.
Satul care totuşi a renăscut s-a numit Alămor.
Locuitorii satului meu poartă costumul popular din Mărginime, de culoare alb-negru. Costumele vechi „zac” ani de-a rândul în lăzile de zestre ale femeilor şi sunt „curiozităţi” pentru tineri. Bărbaţii purtau hainele româneşti şi în zilele de lucru, nu numai la sărbători. 
La sărbători, tinerii, fetele, femeile, bărbaţii şi copiii, îmbrăcau hainele româneşti cu mândrie, iar oamenii bătrâni spuneau „că au înflorit uliţele satului” când treceau grupuri de oameni astfel îmbrăcaţi.
Portul femeiesc din Alămor se compune în general din: cârpă, ie, poale (fustă), pieptar, dar bătrânii îi spun cheptar, crătinţă, şorţ, brăcie, iar în picioare se purtau cizme, apoi pantofi şi păpuci întregi.
Pe cap femeile purtau o cârpă neagră cu flori şi ciucuri, dar mai târziu, în zilele noastre, cârpa este doar de culoare neagră şi ciucurii lungi de mătase.
Iarna, femeile îşi acopereau capul cu cârpă de lână de culoare neagră, albă sau gălbuie, ţesute în război sau făcute cu acul: pe margini au o cipcă (dantelă) de aproximativ 10 cm de care se agăţau ciucuri.
Ia românească purtată de femei era ornamentată bogat, cu urme discrete de negru, galben, roşu şi albastru; cu timpul s-a recurs la folosirea unei singure culori – neagră care se cosea pe jolj alb. Mânecile sunt largi, strânse în partea de jos, cusute cu 2 sau 3 rânduri de „ciocănele” lângă care se cos modele mărunte numite „clence”. Între acestea se coase „şirele” alcătuite din frunzuliţe şi flori.
Portul bărbătesc este alcătuit din: pălărie, căciulă, chimeşe, cheptar, şerpar, cioareci, clichin şi păpuci tocmiţi.
Vara, bărbaţii poartă cheptare despicate, negre de postav cu nasturi negri, iar iarna poartă cheptare de piele (chele).
O piesă nelipsită din portul popular ciobănesc este cojocul din chele de oaie cu lână întoarsă pe care ciobanii îl purtau numai când erau cu oile pe vreme rece, iar aceştia îl purtau numai pe umeri.
Satul Alămor, aflându-se în zonă de deal se caracterizează prin agricultură şi creşterea animalelor în special ciobănitul, ca ocupaţii principale ale locuitorilor satului.
La noi, în satul Alămor, sunt păstrate foarte multe obiceiuri dar şi costumele populare.     
În seara de ajun băieţi merg cu junii şi colindă. Costumul junelui era compus din: chimeşă albă, şerpar, cioareci de lână, cherpar din chele, ghete şi de asemenea pălărie frumos împodobită, zdrâncănele şi bâtă.
Pălăria care era frumos împodobită avea pene de păun care simbolizau mândria juneţii.
La lăsatul postului de Paşti, femeile sunt ocupate cu coacerea plăcintelor, iar copiii sunt preocupaţi de scâlchit. Pe înserat, toată lumea iese afară să vadă focurile şi mai ales să audă strigăturile adresate fetelor şi feciorilor rămaşi necăsătoriţi. Băieţii mai mari îşi pregătesc „bâte zdravene”, dar şi roate de cauciuc cărora le dau drumul aprinse la vale din vârful dealului Rupturi sau Dos.
Satul Alămor aşezat la interferenţa celor două zone folclorice Mărginimea Sibiului şi Valea Secaşului păstrează un bogat repertoriu de cântece, păstrează cu sfinţenie obiceiuri şi datini legate de sărbătorile de peste an, iar alămorenii în special bărbaţii îmbracă şi astăzi cu mândrie „hainele româneşti”.
Şi aşa cum femeile grijesc în lăzile de zestre hainele de duminica şi ţesăturile – covoarele, lepedeaua, chindeauă şi străţi, alămorenii mei au o ladă de zestre a sufletului pe care am deschis-o şi în care am găsit adevărate comori exprimate în cântece de dor, de jale, de dragoste, de joc, în cuvinte amestecate cu lacrimi de bucurie sau supărare cu părere de rău după vremurile trecute.
O parte din datinile şi obiceiurile legate de anumite momente din viaţa omului sau de sărbători îşi păstrează şi astăzi „amploarea” în desfăşurare – datini şi obiceiuri legate de sărbătorile de iarnă. Altele se păstrează, încă, dar „mult simplificate”.
Strigăturile, cântecele, fragmentele din obiceiuri spuse de oamenii din sat arată „că aşa ştiu ei de la muma, de la tata” sau că „acesta este un cântec pe care-l cântă socru-meu”.
Astăzi, portul popular este specific Mărginimii, adică de culoare alb-negru, purtat zilnic de bărbaţii mai în vârstă (babu lu Mărinucă), iar în sărbători  şi de femei şi tineri.
Cred că acest „tezaur” de cântece în special, ar trebui pus în valoare de tinere talente din sat, afirmând fără teamă de a greşi că aici, la noi în sat, existau cântece autentice, de o deosebită valoare  artistică.


Teodora  Popa
Povestea noastră
În  urmă  cu  patruzeci şi doi de ani, în  Alămor, în casa familiei lui Isaia şi Ana  Popa, a luۥ  Buduc, se năştea primul copil pe nume Ioan Popa. Familia a fost extrem de fericită, ca toate familiile atunci când li se naşte un prunc, mai ales  tatăl,  căruia i s-a născut un fecior care-i va duce numele mai departe.
Fericirea familiei lu Saia, luۥ Buduc nu a fost de lungă durată, deoarece stâlpul casei, Isaia Popa, tatăl pruncului Ioan Popa care avea un an şi jumătate, cade, moare, năruind toată fericirea  şi liniştea de până atunci.
O mamă tânără, de douăzeci şi doi de ani, acum văduvă cu un copil de un an şi  jumătate se întoarce  în casa  ei, unde a copilărit, şi cu greu şi jele priveşte spre ziua de mâine. Copilul creştea cu dragostea mamei şi a bunicilor din partea mamei, dar şi a bunicului din partea tatălui.
Băiatul se juca prin curtea şi grădina casei, iar în zilele reci de iarnă, în odai caldă unde îi plăcea să se joace ,,De-a popa“; îşi punea o năframă pe umeri reprezentând hainele  preoţeşti, iar dintr-o cutie şi un fir de aţă îşi făcea o cădelniţă,  şi rostea câteva replici: ”Amin”, rugăciuni auzite la slujbă unde-l duceau mama şi bunica. Când era întrebat ce se face când va  fi mare, spunea    se  va  face  popă.
Anii au trecut, iar băiatul Ioan Popa şi-ar fi dorit să meargă la Liceul Silvic pentru a se face pădurar, poate simţea că se aseamănă cu codrul care mereu rămân  singur. Apoi, visa să aibă un saxofon la care să cânte, poate că  dorea cu ajutorul lui să alunge tristețea din casa bunicii unde  rămăsese, pentru că mama lui se recăsătorise,  iar  el  rămase  cu bunica. Dar, pentru că  aceste vise erau costisitoare, au rămas doar vise...
A urmat Liceul Agricol, la Sibiu, profilul electrotehnic, iar după treapta a doua s-a transferat la Liceul Agricol din  Dumbrăveni,  la  profilul  veterinar. Ocrotit de Tatăl Ceresc a terminat liceul şi a lucrat ca tehnician veterinar la complexul de animale de la Mândra, dar pentru puţin  timp. În  viaţa  lui şi a mamei sale a urmat o a doua tragedie, de parcă prima nu ar fi fost de-ajuns. Cel  de-al doilea  soţ al mamei,  sare  să-şi salveze fiul de şapte ani de la înec, murind împreună cu  acesta. A fost o  veste cumplită,  nu  doar pentru  familie,  ci  şi  pentru  întregul  sat.
Cerul  se  întunecase, natura  urla, şuiera, se zbătea, iar în curtea casei intrau două sicrie, unul  mare şi altul  mic.
Lacul numit Pescărie a răpit multe vieţi, multe suflete tinere, care au fost luate tribut, poate pentru nesăbuinţa  tinerilor, poate pentru păcatele oamenilor, sau poate pentru  peştele capturat, cine ştie? După această a doua lovitură, parcă ridicarea a  fost şi mai grea, dar Dumnezeu nu-i lasă să piară pe cei credincioşi.
Într-o zi, în viaţa tânărului Popa Ioan a intervenit  iarăşi bunul Dumnezeu.
Un văr, preot fiind, cunoscându-i faptele, suferinţele şi sufletul, îl îndeamnă să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie Greco-Catolică din Blaj.
Cu multă conştiinciozitate şi dragoste de Dumnezeu tânărul se  pregăteşte pentru a deveni preot, iar în anul 1996 era  absolvent al facultăţii. În acelaşi an se căsătoreşte şi  apoi este hirotonit preot, întorcându-se în satul său natal şi în  biserica unde a cântat pentru prima dată laudă lui Dumnezeu.
Viaţa preotului Ioan Popa este acum una fericită. Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru tot ce i-a dat, deşi au fost şi suferinţe, dar a crezut întotdeauna în planul Tatălui Ceresc, şi cu speranţă a urmat calea care i-a fost deschisă.
Este înconjurat de familia sa, dar şi de credincioşii  greco-catolici şi nu numai, din  satul  Alămor. Trudeşte, atât  la munca câmpului, cât şi la altar pentru ca sufletele  credincioşilor să se mântuiască.
Am toată admiraţia şi respectul pentru  preotul Popa Ioan, tatăl meu, căruia îi doresc ca bunul Dumnezeu să-i  vegheze şi să-i dea viaţă  lungă.


Bună ziua!
Mă numesc Gheorghe Țiplic, pentru prieteni, Ghiță.
Vreau să vă povestesc cum erau șezătorile atunci când erau bunicii mei mai tineri (fete și feciori).
Înainte de lăsarea postului de Crăciun, fetele din sat și femeile măritate se adunau la șezătoare, în fiecare sară. Fetele făceau cipcă, șosete de lână, torceau câlții și caierele de lână.
Femeile bătrâne torceau, făceau sfetăre și cheptare, lucrau de mână. Gazda se pregătea să-i omenească cu plăcinte cu brânză coapte pe ploaptăn. Mai târziu, ficiorii veneau la fete și, în glumă le furau fusul sau acul de cipcă, motiv să iese fata afară să poată povesti.
La șezătoare spuneau bancuri, ghicitori, cântau:
Dacă-ai vint bade-n șezătoare
Nu sta la ușă-n picioare…,
Beau vin și vinars și tot așa o țineau de la unul la altul, până la Crăciun. La Crăciun mereau la colindat.
La Anul Nou făceau calendarul de ceapă ca să vadă cum este vremea tot anul, ploios sau secetos. Moșul îmi spunea că luna lui Februarie trebuie să fie cu zăpadă, să țină cald la holde: ”decât să vezi razele soarelui pe fereastră, mai bine să urle lupul la fereastră!”
Când durduia prima dată: ”acum putem începe slănina și, tot el zicea că ”tunetul din martie prevestește un an bogat. În aprilie semăna cucuruzul, picioicile, legumele și ca să răsară toate cele semănate, vremea trebuia să fie ploioasă în luna lui mai.
Zicea moșul către mine: Mă cochile, ploile din mai înmulțesc fânul. Dacă în mai nu se uscă gluga păstorului, vitele vor avea pe iarnă mult nutreț. Dacă plouă-n mai, mânci mălai.
Și, tot așa, și-am încălecat pe șa și v-am spus povestea mea.


Ioana Solomon
Descântece
Cu ceva timp în urmă (dar şi astăzi) omul nu-şi putea explica anumite „stări de rău” de aceea el recurgea la „leacuri băbeşti” şi la descântece.
Când unei persoane îi „este rău” şi  nu şie de ce, se presupune că este deocheat (adică cineva „S-a uitat într-un anume fel la el”) astfel într-un pahar cu apă „i se sting cărbuni”; dacă aceştia „se duc la fundul paharului” acea persoană este deocheată.
Se spune rugăciunea „Tatăl nostru” şi apoi se zice:

De-o fi deocheat de bărbat,
Să-i moară calul;
De-o fi deocheat de muiere,
Să-i crape țâţele;
De-o fi deocheat de fată mare,
Să-i cadă cosiţele;
De-o fi deocheat de vânt,
Să se ducă până mâine!
               
Cel deocheat bea de trei ori apă, este uns apoi de trei ori în formă de cruce cu apă pe frunte, la inimă şi pe mâini, apoi apa rămasă se aruncă la ţâţâna porţii pentru ca răul să fie zdrobit de aceasta.
Când oamenii se speriau tare de ceva „li se stingea cositorul”. Astfel, persoana respectivă se acoperea pe cap cu o cârpă neagră, în timp ce descântătoarea punea puţin cositor într-o lingură pe care o ţinea deasupra ploaptănului, să se topească.
Într-o farfurie cu apă ţinută deasupra capului bolnavului se turna cositorul topit în timp ce se spune rugăciunea „Tatăl nostru”.
În apa rece din farfurie cositorul „se alegea” după forma obiectului, animalului de care s-a speriat omul respectiv (maşină, siringă).
                Descântece pentru negi:
Ieşi negaţe, ieşi clocite
Că ţi-oi pune aşternut de cărămidă,
Perină de rogojină;
Cu mâna te-oi lua

Şi-n apă te-oi arunca,
Să rămâie (numele persoanei) curată şi luminată,
De Maica Domnului lăudată.

„Dulcele” este timpul şezătorilor, sezonul nunţilor şi vremea minciunilor.
Cerutul (peţitul) fetelor era făcut de tatăl feciorului. Acesta, ajuns la casa fetei după ce da bineţe gazdei, era invitat în casă, dar răspundea că „nu a venit să şadă prea mult”, că se cam grăbeşte, dar totuşi a venit cu „o treabă”.
Din vorbă în vorbă, peţitorul mărtu-riseşte scopul vizitei, spunând clar gazdei:
„Io am venit să ne-o dai pe Ana de noră!” Uneori, gazda se cam împotrivea „că fata-i cam tinerea, că nu i-s gata hainele...”
De cele mai multe ori însă gazda era de acord:
„De pe partea noastră să vie dacă-i place de Ion, că noi nu prea ne putem mesteca în treaba asta!”
După obţinerea răspunsului, părinţii tinerilor se înţelegeau în privinţa averii pe care o dau fiecare fetei-feciorului. Uneori se făceau adevărate „târguieli” până la înţelegere.
Dacă tinerii nu se plăceau sau cuscri nu se înţelegeau în privinţa averii „nunta se strica cu oalele pe foc”.


Cristina Talpoș
Alămor – vatră strămoşească de datini şi obiceiuri

Legende şi momente istorice
Legenda spune că odată satul Alămor a fost cuprins de molima ciumii.
Oamenii mureau în număr mare, iar populaţia scădea din ce în ce mai mult. Cu toţii ne întrebăm de unde vine numele de „Alămor”. Sunt multe legende, însă doar una adevărată.
„Alles” - care însemna „toate” a fost pus ca prefix al denumirii satului nostru şi „mor” sufixul. Cum ciuma a cuprins tot, numele satului nostru, tradus însemna „Toate mor”.
Să revenim la ale noastre. Aşa cum spuneam, nu contează denumirea, ci oamenii din sat. În drumul său măreţ spre Alba-Iulia şi-a făcut apariţia peste Măgura Loamnăşului şi Măgura Alămorului, Mihai Viteazul. Acesta deschide o şcoală , unde a studiat şi scriitorul nostru Ioan Barac (1776-1848). Din anul 1300 şi până în 1870 numele s-a modificat: de la Olmur la Almar, de la Almar la Alamar ş.a., până s-a ajuns la denumirea de „Alămor”, care se păstrează şi în prezent.
În Alămor, ocupaţia Austro-Ungară s-a manifestat prin şcoală în limba maghiară şi prin ocuparea unei suprafeţe mari de terenuri agricole situate în zona numită „Meşteaca”.
Groful Teleky avea în Alămor un argat, care supraveghea munca oamenilor şi se numea „MOATA”.

Amintiri din satul meu
                Departe sub un deal numit
                “Rupturi”, că-i rupt de şele,
                Acolo-i satu-ndepărtat
                Şi casa mamei mele.
                Cândva în serile de mai,
                Ca iarna-n şezătoare,
                Doineau ciobani în vârful lui
                Sub cerul plin de stele.
Aceste versuri din poezia lui Ilie Ivănuş ne spun totul. Cât de sus vom ajunge, ne vom aduce aminte de unde am plecat. Îmi aduc aminte de scriitorul Ioan Barac, născut în anul 1776 Acesta era fiul unui preot. A învăţat la colegiul din Aiud, apoi a urmat dreptul la Cluj. Din 1805 până la sfârşitul vieţii sale este translator la primăria din Braşov.
Barac a decedat în iulie 1848 şi a fost înmormântat cu cântăreţul bisericii Sfântul Nicolae din Scheii Braşovului. Cea mai frumoasă şi mai cunoscută operă a lui a fost „Istoria despre Arguir cel frumos şi Elena cea frumoasă şi pustiită crăiasă”.      
Alt poet din Alămor a fost Ilie Ivănuş, născut la 23 februarie 1913. Acesta a fost obligat ca la vârsta de doisprezece ani să-şi părăsească familia şi să-şi câştige existenţa. Putem observa tristeţea din sufletul lui, transmisă prin poezia „Copil din flori”. Cel  mai important volum al lui a fost „Vioara cu cinci strune”. Ilie Ivănuş a fost profesor de limba română în Ungaria.
Printre mulţi alţii, Ion Radu, interpret de muzică populară, a scris doina, dar şi „Învârtită de la Alămor”, cântec care se păstrează şi în prezent , interpretat de copiii din grupul vocal „Micii Românaşi”. Îndrumaţi de doamna învăţătoare Florea Marilena, din anul 1981, copiii au ajuns să cunoască „viaţa folclorică”. Aceşti copii talentaţi au dus tradiţia din bătrâni mai departe.
Îmi aduc aminte când îmi povestea bunica că au venit ruşii în sat şi căutau fete tinere să-şi bată joc de ele, iar străbunicul a ascuns-o în pivniţă şi a ziduit-o acolo pe ea şi pe sora sa, ca să nu le prindă ruşii. Când au plecat, bunica de curioasă să-i vadă pe ruşi a ieşit la poartă şi a luat-o un rus în braţe. Bunica l-a întrebat că de ce o ia în braţe babul şi atunci rusul a sărutat-o, a lăsat-o jos şi a plecat.
Datini şi obiceiurile
                Când vii bade-n şezătoare
                Nu sta la uşă-n picioare!
                Uită-te-n casă de-a rându'
                Şi te-aşează und' ţi-i gându'!”
Iarna, în şezătoare, femeile şi fetele mergeau la o familie unde lucrau şi cântau toată ziua, iar feciorii veneau la fete şi le luau fusul, ca să meargă afară după el. Drept răscumpărare, băiatul îi cerea fetei un sărut.
Alt obicei este mersul la clacă. Claca era la un om bogat la care mergeau fetele la secere. Secerea toată ziua, iar la fata cea mai leneşă îi cânta cetera la spate. Seara, la cină era aleasă cea mai harnică fată. Fata care lua cununa era udată de băieţi cu apă.
Femeile se adunau în grupuri şi făceau într-o noapte „ia ciumii”. Pe aceasta o puneau într-un par în capul satului, ca să îi ferească pe copii de boli.
La Crăciun, junii veneau la fete, iar fetele împleteau un colac, pe care îl puneau pe masă. La sfârşit, fata ieşea după băiat. Dacă îi plăcea de acel băiat, se dădea pe lângă el şi-l iubea să-i dea colacul înapoi. A treia zi de Crăciun, junii se duceau la fete şi aduceau cărnuri, pe care le găteau şi mâncau cu colaci, obicei care se numeşte bute.
Sunt foarte multe obiceiuri foarte frumoase, dar nu ar ajunge o viaţă de om ca să vi le povestesc.
Ne-am întors în timp, care era ca un basm. Să începem un nou capitol din epoca modernă, adică Alămorul din zilele noastre.
Alămorul în zilele noastre
Din anul 1300 şi până în 2013 s-au schimbat lucrurile. Ca să vă convingeţi, iată câteva imagini cu: clădirea şcolii, Biserica Greco-Catolică, Biserica Ortodoxă, căminul, dispensarul.
Deşi timpul a trecut iar oamenii şi locurile s-au schimbat, Alămorul încă mai păstrează datinile şi obiceiurile de mai demult.
Cu ajutorul doamnei directoare Florea, copiii încă mai învaţă şi în zilele noastre, Alămorul este numit şi „Vatra strămoşească de datini şi obiceiuri”!
Ne-am bucura mult dacă aţi veni mai des în Alămor! Este un sat deosebit!
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.
Şi-am încălecat pe-o roată şi v-am spus povestea toată!




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu